Ultimele date publicate de Biroului National Britanic pentru Statistica demonstreaza faptul ca numarul muncitorilor romani si bulgari este cu 4000 de persoane mai mic decat cel inregistrat in ultimul trimestru al anului 2013. Atunci existau 144.000 de cetateni romani si bulgari care traiau si munceau pe teritoriul englez iar acum, dupa 6 luni de la ridicarea restrictiilor pe piata muncii mai sunt doar 140.000. Se pare ca toate discursurile lui Nigel Farage care au imflamat opinia publica la inceputul anului au fost doar o retorica de campanie menita sa propulseze U.K.I.P.– ul si reprezentantii sai in Parlamentul European.
In ciuda acestor date statistice, presa engleza a gasit un nou “acar Paun”. O familie de romani formata din 17 membri traieste de 2 ani in Stanmore, nordul Londrei si beneficiaza de ajutoare sociale importante. Daily Mail il face nerusinat pe Mihai Toma fiindca incaseaza lunar ca electrician 1.800 de lire sterline la care se adauga 4.600 de lire ajutorul social de care beneficiaza cei 15 copii ai sai. Socoteala ziarului este simpla: familia primeste anual aproape 77.000 de lire sterline, “mai mult decat multi doctori, politisti si parlamentari” .
Ceea ce uita ziarul este ca foarte curind cei opt copii care, in prezent, invata la scoli britanice, vor intra pe piata muncii engleze si vor contribui la rindul lor la sistemul britanic de asigurari sociale. Sunt 2 aspecte de mentionat aic: primul, cei 77.000 de lire sterline sunt reintrodusi imediat in circuitul financiar britanic fiind folositi pentru imbracaminte, incaltaminte, studiu, hrana si utilitati; acesti bani nu sunt trimisi in paradisuri fiscale sau in Romania ci concura la bunul mers al economiei britanice. Cel de-al doilea aspect relevant este faptul ca Marea Britanie isi finanteaza cu acesti bani propriul viitor. Sa nu uitam ca populatia engleza este imbatrinita, are o medie de virsta destul de mare si englezii nu se prea grabesc sa faca copii. Daca stam bine sa analizam pe termen lung, Marea Britanie iese in cistig din afacerea aceasta cu copiii romani pe care ii subventioneaza azi. Bineinteles, ca toate aceste argumente nu sunt luate in considerare in prezent de catre opinia publica britanica. Ea s-a radicalizat impotriva noilor veniti si politicienii trebuie sa joace asa cum le cinta electoratul. Intr-un articol publicat in “The Daily Telegraph”, premierul David Cameron noteaza ca este necesar un control atent ale imigratiei, mentionind faptul ca beneficiile sociale britanice atrag numeroase persoane. “Dorim sa ne asiguram ca oamenii vin aici din motive concrete, lucru care a presupus vizarea atractiei magnetice a sistemului britanic de asistenta”, a declarat premierul in ziarul mentionat. “Schimbam regulile astfel incat nimeni sa nu poata sa vina in aceasta tara si sa se astepte sa primeasca ajutor de somaj imediat. Ei trebuie sa astepte cel putin trei luni”, a mai spus Cameron.
Cum era pina acum?
Europenii, asadar si romanii si bulgarii, aflati in cautarea unui loc de munca puteau solicita ajutor pentru cautarea unui loc de munca ori ajutoare pentru copii timp de maxim 6 luni inainte de suspendarea acestora.
Cum va fi de acum inainte?
Europenii, asadar si romanii si bulgarii, aflati in cautarea unui loc de munca pot solicita ajutor pentru cautarea unui loc de munca ori ajutoare pentru copii timp de maximul 3 luni, dupa care aceste ajutoare inclusiv alocatia pentru copii se suspenda.
Anglia isi armonizeaza de fapt acum sistemul propriu de asigurari sociale cu celelalte sisteme din Europa. Cititorii nostri stiu foarte bine ca si in Germania dupa cele 90 de zile de liniste, autoritatile incep sa te intrebe daca ai asigurare medicala de sanatate si mijloace de intretinere proprii. Iar daca nu ai sumele cerute la nivelul salariului minim, nu esti intreprinzator privat, nu esti student sau elev, te invita sa parasesti tara.
Cu respect,
Dan Constantin Goldis- presedinte Socinro
consilier juridic germano-roman 
Buna seara.o intrebare:cum functioneaza firmele de personal management,sau zeitarbeitfirma in germania.pt ca majoritatea locurilor de munca de la arbeitsagentur sunt doar prin aceste firme.Va multumesc
Simplu; se plateste comision.
Din experienta va spun ca anul acesta-n curs am fost-n Anglia si mare mi-a fost mirarea, de ce am platit pe o statie de autobuz 2.5 Lire Sterline. Asa ca, si conationalii nostrii nu ma-i merg-n Anglia. Noapte buna.
In Munchen cat credeti ca e un bilet pentru transport in comun?
munchen nu-i londra si euro nu-i lira.oricum scump,daca luam pret motorina , nr. calatori per autobuz etc.
poate cineva se intreaba de reactia urata a englezilor fata de ajutoare sociale pt. straini. aici o monstra: În 1943, milioane de oameni au murit de foame în provincia Bengal, din India. „Centura de orez” a Indiei a fost confiscată de autorităţile britanice care au profitat de noua situaţie critică din timpul războiului. Cu pragmatism cinic, premierul britanic Winston Churchill a lăsat de izbelişte, pradă bolilor şi subnutriţiei, milioane de copii, femei şi bătrâni. Mulţi istorici se referă la marea foamete din Bengal din 1943 ca la un holocaust, în care un rol principal l-a avut chiar Winston Churchill.
Este anul 1943, iar cel de-al Doilea Război Mondial este la apogeu. În Londra, Cabinetul de Război britanic se reuneşte pentru a discuta problema unei foamete severe ce lovise una dintre coloniile imperiului, India. Milioane de oameni, băştinaşi, în special din estul Bengalului, mureau de foame. Şi asta nu este nici o figură de stil, nici vreo exagerare. Leopold Amery, secretarul de stat pentru India, şi Mareşalul Sir Archibald Wavell, ce avea să fie numit vicerege al Indiei, nu după mult timp, poartă discuţii şi negocieri despre trimiterea de noi provizii de alimente în colonie. Dar irascibilul, poate chiar cinicul, premier britanic Winston Churchill le pune beţe în roate.
„Se pare că este mai important să salvăm grecii şi ţările eliberate decât pe indieni şi există o reticenţă şi faţă de livrarea de provizii, şi faţă de reducerea acestora în această ţară”, scrie Sir Wavell în minuta întâlnirii. Domnul Amery este mult mai franc: „Winston poate că are dreptate când spune că înfometarea bengalezilor oricum subnutriţi este mai puţin serioasă decât grecii zvelţi, voinici, dar el nu este suficient de atent la sentimentul de responsabilitate al Imperiului faţă de această ţară”.
Aproximativ trei milioane de indieni au murit de foame în 1943. Majoritatea morţilor locuiau în Bengal. În volumul „Churchill’s Secret War”, jurnalistul Madhusree Mukherjee condamnă politicile domnului Churchill, argumentând că acestea au condus la una dintre cele mai grave perioade de foamete din istoria Indiei.
„Mamele s-au transformat în criminali, frumoasele satului în dame cu moravuri uşoare, taţii în traficanţii propriilor copile”
Sărăcia şi proviziile insuficiente de mâncare, scrie jurnalistul, au fost cauzate de exporturile pe scară largă de produse alimentare din India pentru a fi folosite în teatrele de război şi în Anglia. India a exportat peste 70.000 de tone de orez între lunile ianuarie şi iulie ale anului 1943, în ciuda faptului că foametea deja se instalase. O asemenea cantitate de mâncare ar fi putut hrăni aproape 400.000 de oameni un an întreg. Premierul britanic, însă, a refuzat să răspundă afirmativ la rugăminţile fierbinţi ale colegilor săi de a exporta mâncare în India, motivând că există un deficit de nave – asta atunci când vase pline cu grâu din Australia, de pildă, treceau pe lângă India şi lăsau încărcătura în Europa pentru consum viitor. În vreme ce importurile scădeau dramatic, preţurile creşteau fulgerător. Churchill a promovat şi o aşa numită politică a pământului pârjolit – care a purtat numele, uşor sinistru, de Politica de Refuz (Denial Policy) – în Bengal, unde coloniştii se temeau că vor ateriza japonezii. Astfel că autorităţile au eliminat bărcile (un instrument esenţial subzistenţei în zonă), iar poliţia a distrus sau a confiscat rezervele de orez.
Mukherjee a descoperit câţiva dintre supravieţuitorii foametei şi portretizează viaţa înfiorătoare pe care au dus-o în acea vreme, spunând povestea efectelor foametei şi a lipsurilor. Părinţii îşi aruncau copii, înfometaţi şi subnutriţi, în râuri sau fântâni. Pe mulţi, foamea i-a condus la gesturi radicale, aruncându-se în faţa trenurilor. Oameni disperaţi cerşeau apa cu amidon în care fusese fiert orezul. Copii mâncau frunze şi viţă de vie, rădăcini de yam şi chiar iarbă. Oamenii erau prea slăbiţi chiar şi pentru a-i incinera pe cei dragi. „Nimeni nu avea puterea să efectua ritualuri”, povesteşte un supravieţuitor. În satele din Bengal, câini şi şacali se înfruptau din grămezile de cadavre lăsate de izbelişte. Cei care reuşiseră să scape erau bărbaţi plecaseră la Calcutta pentru a munci şi femei care începuseră să se prostitueze pentru a putea pune ceva pe masă copiilor. „Mamele s-au transformat în criminali, frumoasele satului în dame cu moravuri uşoare, taţii în traficanţii propriilor copile”, scrie Mukherjee.
O lume pragmatică, prea cinică
Foametea s-a sfârşit spre finalul anului, când supravieţuitorii au reuşit să îşi culeagă recolta de orez. Primele transporturi de orz şi grâu au ajuns la nevoiaşi în noiembrie, prea târziu pentru zeci de mii de oameni. În toamna lui 1943, cămara cu alimente şi materii prime a Regatului Britanic, din care trebuiau hrănite 47 de milioane de oameni – cu 14 milioane mai puţin decât populaţia Bengalului, care atingea 61 de milioane – a crescut cu 18.5 tone.
În definitiv, nu era vorba “atât de mult despre rasism, cât despre dezechilibrul de putere inerent în piramida socială darwiniană care explică de ce foametea putea fi tolerată în India în timp ce raţionalizarea pâinii era considerată o privare de nesuportat în Marea Britanie în timpul războiului”, semnalează Mukherjee. Totuşi, între 1,5 şi 4 milioane de oameni au murit în India din cauza foametei, subnutriţiei sau bolilor, iar răspunsul, cinic, a venit târziu, prea târziu pentru unii.