Sariti oameni buni: mama il bate pe tata!

Imi pare rau, dar asa a fost!

In ianuarie 2016, tatal meu isi pierduse puterea de a trai, dar era inca in viata. Nu mai era capabil sa socializeze, se izolase de cei din jur, nu mai comunica cu nimeni si era in permanent apatic. Multumita noua, copiilor si datorita si lui Lenuta reusise sa-si stabilizeze greutatea la 45 de kilograme. Dar nu putea sa mai mearga singur. Daca apuca sa faca trei pasi singur, la al patrulea cadea. Cazuse de nenumarate ori in orele in care noi lipseam. Pur si simplu se ridica de pe fotoliu sau din pat si se aventura spre baie. Avea baston, dar incerca sa se tina de pereti. Ori de pereti nu te poti tine, fiindca peretii sunt drepti nu au niciun punct de sprijin, nicio protuberanta. Daca intilnea o usa in calea lui, se prindea de clanta aceea asa cum se agata un alpinist de un piolet. Tremura ca varga doua, trei minute tinindu-se de clanta si apoi se aventura mai departe in drumul sau spre baie…De cele mai multe ori cadea. Nu se lovea intotdeauna, fiindca pamintul era aproape, pe jos aveam covoare si noi, copiii indepartasem piesele de mobila cu colturi dure de pe traseele lui. Alteori cadea si se lovea. In general, se lovea la cap. Ne miram ca in cadere nu se loveste la miini, la picioare, la coaste, asa cum ne lovim noi toti cind cadem, el se lovea indeosebi la cap. Am analizat si am gasit o explicatie ciudata. Creierul sau nu actiona suficient de repede si, in timpul pierderii echilibrului, tatal meu nu se proteja pentru amortizarea caderii cu o mina intinsa inainte, cu un genunchi indoit in fata. El cadea precum cade o scindura din pozitie verticala in pozitie orizontala. Cind cadea nu spunea mare lucru. Articula de 2-3 ori: “Au, Au!”,  scincea de 2 ori si apoi zacea in tacere. Uneori, maica-mea incerca sa il ridice, dar nu reusea fiindca el era prea greu pentru ea.       Citeste mai departe 

Deznodamint trist in “afacerea burlanul”

 

Spre sfirsitul lui decembrie 2015 am fost chemat la politie.  Sherlock Holmes de Mehala mi-a comunicat rezultatul cercetarilor sale: “ Stiti, domnule Goldis, de la ultima noastra intrevedere am efectuat o serie de investigatii. Am constatat ca exista o persoana suspecta care ar putea fi implicata in cazul  burlanelor parintilor Dvs. Se numeste B. Rupa, locuieste in cartierul Steaua, este autorizat ca persoana fizica pentru lucrari de tinichigerie, are un Peugeot alb, dar nu are permis de conducere. Din pacate, dupa ce am inceput investigatiile aceasta persoana a plecat urgent in Franta. Familia lui nu stie cind se va intoarce.”

Inspectorul vorbea si eu meditam. Era oarecum firesc sa se intimple asa. Cind politia a inceput cercetarile, gaborul s-a speriat si a “tulit-o.” Poate acum pacaleste cu burlane oameni batrini din Franta. Sau vinde cazane de tuica pe la Strassbourg, pe malul Rinului. Cine stie ce face conationalul nostrum in aceste vremuri tulburi?  Problema este ce face u. Sa-l caut pe acest Rupa pe intregul continent? Cum sa il gasesc? Prin Interpol? Cine autorizeaza o asemenea cautare? Imi dadeam seama ca incercam sa caut un ac intr-un car cu fin.

Citeste mai departe 

Pericol public?

Suma calitatilor lui Lenuta este mai mare decit suma defectelor. Iar diferenta dintre avantaje si dezavantaje era si ea pozitiva. Locuia foarte aproape, la doua blocuri distanta, era vinjoasa, aproape ca un barbat, il putea ridica cu usurinta pe tatal meu atunci cind cadea, lucrase la un azil de batrini, avea asadar experienta in domeniu… Principalele  dezavantaje erau ca inca nu era pensionara si lucra in ture de dupa amiaza  la o pizzerie din oras ca bucatareasa, venea uneori duminica si luni obosita datorita programului prelungit din week-end de la pizzerie, cind se enerva isi dadea drumul la gura si vorbea destul de colorat…

Dar una peste alta era o femeie de nadejde. Cel putin aceasta era parerea noastra a “angajatorilor”  fiindca mama mea avea o altfel de parere…

  Gindea: “Ce cauta aceasta femeie in casa ei? Nu cumva venise sa ii fure lucrurile din curte, sa ii ia banii din dulap sau sa ii rapeasca barbatul din pat?  Cine o bagase pe aceasta femeie in spatiul ei vital, in carapacea ei in care ea fusese pina acum stapina absoluta?”

Citeste mai departe 

Prima ingrijitoare din viata noastra

.

In noiembrie 2015, continuam sa fiu obsedat de greutatea tatalui meu. Nu se atingea aproape de loc de mincare nici sanatoasa, nici… nesanatoasa. Cind mergeam noi, copiii,  in rondurile noastre de dimineata si de seara, ii dadeam de cele mai multe ori sa manince in gura. Sandviciurile cu unt si salam le taiam ca pe niste soldatei si ii introduceam in gura cite un soldatel. Mesteca absent 3-4 soldatei, uitindu-se pe pereti si dupa aceea refuza sa mai mestece. Se invrajbea atit de rau impotriva celei care il alimenta, de obicei Diana sau Gela, incit dadea cu pumnul in masa si rasturna tot ce era acolo. Aveam mai mult spor cu laptele. Il puneam in farfurie, ii puneam citeva bucatele de piine in el si el il servea cu lingura. Erau zile cind ducea singur lingura la gura. Erau alte zile cind il ajutau fiica sau nora. La prinz, cind noi copii eram la serviciu, minca doar felul intii, ciorba sau supa ce era, ajutat de maica mea. Mama se considera pe vremea aceea foarte potenta. Receptiona mincarea de la catering, o punea in farfurii, minca ea pe saturate si dupa aceea, ii dadea si lui sa manince in gura. La sfirsit, spala vasele. Asa de intimpla in zilele in care ea, maica-mea, se simtea bine. Cind nu se simtea bine, ramineau nemincati amindoi…

 Citeste mai departe 

Programul ” ULTIMA CASA”

A doua zi l-am dus la cimitir pe taica-meu. A fost o adevarata corvoada sa il imbrac in haine de oras, cu cravata, veston si palarie, fiindca asa a dorit deoarece mergea intr-o “vizita protocolara”, acolo unde era posibil sa intilneasca alti… oameni. Cea mai mare dificultate am intilnit-o insa la …urcarea in masina. I-am deschis portiera si l-am invitat sa urce. precum face un bodyguard cu presedinte sau un rege.  Dar el nu  a urcat… Trecea bastonul dintr-o mina in alta si nu stia ce sa faca cu el. Atunci i l-am luat din mina ca sa rezolv aceasta problema. S-a intors atunci cu fata la masina si a vrut sa intre pasind inainte ca pe o usa de casa. Nu s-a aplecat insa si a constatat ca nu poate baga capul.  S-a intors din nou cu spatele la masina si a vrut sa se aseze cu fundul pe scaun.  Dar nu avea curajul sa se aseze, fiindca nu vedea scaunul. Probabil ca in mintea lui acel scaun nici nu exista din moment ce el nu il vedea.  In consecinta, s-a intors cu 90 de grade si dintr- pozitie laterala a vrut sa paseasca cu un picior in masina. “E bine, a ales varianta cea buna, utilizata de noi toti”  mi-am zis in gind. Dar, in loc sa paseasca cu piciorul potrivit acelei urcari a incercat sa paseasca cu… celalalt. Din nou n-a fost bine…  Eu stateam linga el si nu prea stiam ce sa fac. Dumneavoastra, cei care cititi aceste rinduri, v-ati gindit vreodata cum urcati intr-o masina, care este procedeul cel mai simplu, care sunt principalele miscari descompuse ale intregii operatiuni? Nu, nu v-ati gindit niciodata, asa cum nu m-am gindit nici eu. Am urcat in masini de toate felurile, de toate inaltimile si m-am descurcat intotdeauna fara sa gindesc prea mult la chestia asta. Dar acum eram obligar sa ma gindesc.  Ce simplu este pentru un om normal sa urce intr-o masina si ce greu este pentru un om bolnav! Nepoata mea, de 4 ani jumatate, se urca singura, aproape din fuga, aruncindu-se parca intr-un bazin cu apa, se aseaza direct in scaunul ei de copil si apoi zicea : ” Pui centura, bunu?” . Pe cind tatal meu nu mai stia, el care a urcat de zeci de mii de ori in sute de masini  de-a lungul vietii…

Citeste mai departe 

Jurnalul unui copil de 63 de ani- partea a II a

 

dan goldis      Am terminat de scris partea intii a povestirii mele, am recitit-o azi noapte si am gasit-o multumitoare. Este foarte adevarat ca pe alocuri am romantat unele intimplari, am folosit  uneori cuvintele mele in locul celor rostite de personajele din povestire, dar va garantez ca succesiunea evenimentelor, deznodamintul intimplarilor, esenta dialogurilor au fost cele reale.

Astazi incep partea a II a care va fi mult mai greu de scris. Dificultatea consta in faptul ca trebuie sa descriu niste probleme practice despre lucrul cu ingrijitoare de batrini, avantajele si dezavantajele centrelor de recuperare ale seniorilor ( azile de batrini cu alte cuvinte), bugetul  lunar de intretinere, obtinerea certificatelor de handicap, continutul testului M.M.S.E si  G.A.F.S., tomografe, autoritati diverse, primarii, cimitire, directii de asistenta si cite si mai cite. In ultimii 2 ani am trecut prin toate aceste furci caudine si astazi cunosc destul de multe lucruri despre problemele batrinilor bolnavi (sau nu)de Alzheimer ori dementa. Am cautat pe net un material cuprinzator, dar nu am gasit pina acum nimic asemanator. Probabil ca acesta va fi primul, daca, bineinteles, intre timp nu ma voi imbolnavi si eu de …Alzheimer. Nu rideti de mine ca pericolul va paste si pe Dvs! O patrime din batrinii  lumii sufera de dementa sau Alzheimer.  Desigur ca daca aveti 30 sau 40 de ani, nu luati in considerare cifrele alarmante din aceasta statistica. Dar la 55 sau 60 de ani veti constata ca un membru sau un apropiat din familia Dvs. s-a procopsit déjà cu aceasta boala. Si aceasta coliziune  de gradul III as putea spune, va afecta foarte serios viata Dvs si a apropiatilor vostri. Sper din tot sufletul sa nu traiti momentele prin care am trecut eu. Dar daca din nefericire le veti trai, trag nadejdea ca informatiile concrete si recomandarile practice pe care le veti gasi in paginile urmatoare va vor ajuta! Sa lasam insa introducerile si sa ne aruncam pe cai…

      ULTIMUL  CHEF

 Citeste mai departe     

BUNU is moving

M-am certat cu domnisoara de la firma la care comandasem dispozitivul de localizare. “Domnisoara, i-am zis, matale cunosti intelesul cuvintului “garantat”. Acum 2 saptamini mi-ai garantat ca imi livrezi tracker-ul cerut. Saptamina trecuta la fel. Si acum imi zici ca nu a sosit  comanda din strainatate. Nu inteleg de ce sunteti pe primul loc in Google daca va mintiti in felul acesta clientii”. In final, am renuntat la comanda si i-am inchis telefonul.

In ultima perioada eram din ce in ce mai nervos. Nu ma puteam aduna. La serviciu aveam probleme cu 2 proiecte cu care ramasesem in urma, angajatii mei, vazind ca sunt pe alta lume,  ma trageau pe nari cum puteau, ma certam cu sora-mea de cite ori ne intilneam, ma certam cu toata lumea… Gela, sotia mea, cunoscindu-ma bine, a inceput sa imi livreze, dimineata si seara, pe linga medicamentele de diabet si cite o pastila de ascapardin.  Asadar, parintii mei luau cite 8 pastile de doua ori pe zi, eu luam cite 4. Dar parintii mei aveau 90 de ani si eu abia depasisem 60. Voi prinde eu 80 de ani? Ma indoiesc…

Citeste mai departe